A-și asuma responsabilitatea este marca unui lider adevărat.
Multor manageri, la diferie niveluri, le este greu să accepte repercusiunile propriilor lor decizii. Este mai ușor să arăți cu degetul în direcția opusă ție, să dai din umeri că n-a fost noroc sau vina pe orice factor care nu intră în controlul tău.
Iar a ”admite” nu înseamnă ”a asuma”. Dacă spui cu jumătate de gură ”da, am greșit”, subcontextul fiind ”suntem oameni, cu toții greșim”, eviți orice responsabilitate, în loc să o accepți. Acceptarea se realizează, în primul rând, la nivel interior: uite-te la propriu-ți caracter și observă care sunt caracteristicile care ți-au împins echipa spre o nereușită. Analizează acest comportament, de unde vine, și fă acțiuni care să contrabalanseze această trăsătură.
Spre exemplu, dacă ești impulsiv și adori să-ți asumi riscuri mari – poate că asta îți ajută compania la inovație, însă poți obține echilibrul prin a nu lua o decizie fără o noapte de răgaz și fără o consiliere moderată, mai rațională decât tine.
Și nu este vorba doar despre manageri. Fiecare dintre noi, în viața profesională, pierdem timp așteptând ca ceva să se întâmple din altă parte, altcineva să facă primul pas. De la lucruri minore precum ”lasă ca pune altcineva de un ibric proaspăt de cafea”, până la relații compromise din dorința de ”a-și cere celălalt scuze”.
Asumarea responsabilității are atașată o stigmă din categoria ”e vina mea”; adică, dacă spun ceva, toate oalele se sparg în capul meu. Când, de fapt, este un lucru eliberator. Să iei tu atitudine și să faci primul pas în a corecta o greșeală (chiar dacă crezi că nu îți aparține), te face independent, vertical, capabil de decizii grele. Ești în control, nu aștepți să vină ajutoare.
Responsabilitatea NU este egală cu vina. Un lider adevărat este responsabil de tot ce se întâmplă în echipa lui, chiar dacă el nu a greșit cu nimic. Iar ”a cui e vina” este, de cele mai multe ori, irelevant. Vina privește spre trecut; responsabilitatea, spre viitor. Orice problemă este un prilej de învățare și perfecționare.
O anecdotă simpatică povestește cum, la o întâlnire în conducerea companiei Mars (cei cu batoanele de ciocolată), era prezent și unul din reprezentanții familiei, John Mars. În timp ce o doamnă susținea o prezentare, trecând de la slide la slide, un neon de deasupra mesei licărea, cu acel zumzet enervant. Deși, profesionistă din fire, lumea se făcea că nu observă, neonul întindea mulți nervi. Domnul Mars, tacticos, s-a ridicat de la masă cerându-și scuze, ieșind din sala de ședințe. S-a reîntors la scurt timp, cu o scară. S-a urcat pe ea, a scos calm neonul de la locul lui, a coborât, l-a așezat pe o măsuță laterală și a făcut semn doamnei să-și continuie prezentarea.
Domnul în cauză este al 22-lea cel mai bogat miliardar de pe planetă. Pocnind din degete, putea să aibă neonul schimbat istant. Însă ce a oferit este o lecție mult mai importantă: aceea a responsabilității. A asumării. A nu aștepta ca inițiativa să vină din altă parte, și nici a căuta vinovații de licărirea neonului. A face pasul direct către rezultat. A conduce prin puterea exemplului.