Târgu Lăpuș este partea mai puțin celebră a Maramureșului, undeva în nord, puțin mai jos de Baia Mare. Până acolo, sunt ore bune de condus din București, sau o noapte în CFR la cușetă. Dacă mai aveți cumva câteva zile de concediu,drumul merită făcut în tihnă, pe bucăți: o oprire în Brașov, o plimbare în medievala Sighisoară, niște salutări la Mureș ori Cluj. Însă pentru colegii din Târgu Mureș, poate fi o rapidă destinație de weekend.
Oricât de lung drumul, odată ajunși, merită. Mai ales în acest timid început de toamnă, zilele au temperatura perfectă iar nopțile aduc răcoarea mult tânjită după luni de caniculă. Localnicii își pregătesc deja gospodăriile în așteptarea sezonului rece, pe câmpuri îi vezi răzleți cosind și îngrijindu-se de ultimele roade de sezon.
Re-conectare deconectata
După dealuri, munți și văi, pierzi conexiunea la rețea, iar wi-fi-ul e doar un strigoi din povești. Însă cu tălpile în iarbă, vedere pân’ la orizont, albastru în retrovizoare și miros de lapte proaspăt, te conectezi automat, fără parolă, la niște unde ancestrale. Brusc, înțelegi care-i treaba în Moromeții sau Ion.
Ospitalitate
În rural, se dă ”ziua bună” pe stradă la oricine. Oamenii sunt deschiși, curioși: vor să afle de-al cui ești, de unde vii, cu ce gânduri pe la ei. Sunt gata să-ți deschidă poarta să parchezi la ei în curte de ulița-i îngustă, și-ți întind făr’ să te-ntrebe o cană cu apă rece și un fagure cu miere. Au un grai dulce, de parcă vorbesc o limbă secretă. Un zâmbet cald și palme aspre, ca fânul pe care-l întoc cu măiestrie. N-ai cum să te simți singur sau în plus. Se dau peste cap să-ți facă loc la masă și-ți povestesc cu nesaț cum e viața pe la ei.
Amalgam de spiritualitate
Desigur, pământul are o legătură specială cu spiritualul. Așadar, în zonă vei găsi locașuri de cult din plin. Pentru că suntem pe hotarul unde s-au intersectat popoare de-a lungul veacurilor, vei găsi biserici creștin ortodoxe, greco-catolice, evreiești, chiar protestante. Micile biserici de lemn de pe la 1800 sunt adevărate comori, cu praguri înalte, tocuri joase, ferestre mici și picturi naive, în culori naturale. Presărate prin vechile inimi ale satelor, înconjurate de iarba crescută pâna la genunchi, preoții nu mai oficiază slujbe în ele, pentru că sunt neîncăpătoare. Însă ele respiră aer de muzeu sub clopotul străveziu al ploii.
Mănăstirea Rohia
Celebră ca locația unde Nicolae Steinhardt și-a petrecut ultimii ani din viață, mănăstirea e un punct de reper pentru turismul religios. Legenda înființării sale sună cam așa: un preot al satului și-a pierdut fiica în vârstă de 10 ani, Ana, care mai apoi i s-a arătat în vis, îndemnându-l să construiască o mănăstire în deal. Visul s-a repetat dar el nu l-a luat în seamă și nu a spus nimănui. La o plimbare prin sat, o bătrâna l-a întrebat de ce nu-și ascultă fiica, însă bătrâna era mută așa că prin ea vorbise glasul lui Dumnezeu. Iarna, când au decis locația viitoarei mănăstiri, au marcat-o cu o cruce, dar de mai multe ori au găsit crucea mutată și nicio urmă în nămeți. Așadar, au construit-o după voia Domnului, unde l-i s-a arătat.
Țara Lăpușului respiră după o altă bătaie de inimă. Are o aromă aparte, în parte de pălincă, în parte de fân. Are o voioșie naturală, ca o fată care joacă prima dată hora. E acolo, ascunsă în munți, dar deschisă pentru orice pribeag.
